Dor de cat de bine era...

Orice as face, nu pot sa inteleg timpul in care traiesc. Si tot incerc, si vad in jurul meu oameni depresivi care si ei incearca sa inteleaga sau sa accepte. Ni se spune tot timpul ca trebuie sa ne adaptam. La ce? Cum sa ma pot adapta la o lume urata si bolnava? Pentru ca ochii mei asa o vad, ca pe o lume pur si simplu bolnava. Nu, nu vreau sa fiu bolnava, nu, nu am cum sa ma adaptez si nu vreau deloc sa ma adaptez. Ar insemna sa ma aliniez la un sistem sau la o existenta sau la o realitate care pentru mine e stricata si nu are decat un singur drum, spre caderea totala. Nu. Mai bine raman pe dinafara, mai bine zbor din cand in cand si ma topesc in cer, mai bine scriu de nebuna cuvinte dupa cuvinte decat sa traiesc in si cu lumea pe care o vad.
Da, ar fi timpul sa ma opresc din lamentarile astea penibile...
Si acum, ce sa mai scriu., ar trebui, de exemplu... M-am oprit, fiindca pentru o clipa m-am vazut din spate cum stau turceste in pat, cu puloverul meu vechi albastru, cu cana de cafea langa pat, cocsata, ascultand muzica veche si scriind.
"O, Doamne, ce dor imi e de bine si de frumos."

Muzica veche, deci frumoasa. De ce tot ce are o istorie si un praf asezat imi place mai mult decat ce sclipeste? E un dat.

Epilog - growing up sucks

Ma aflu in locul care pentru unii insemna locul unde se pot regasi, locul unde este sinele dansilor plecat, un loc unde picioarele o iau aiurea cand e vorba de dansul vietii. O continua stare de ameteala imbinata cu euforia specifica varstei adolescentine.. Da, cu asta se termina fiecare seara.Si o excursie prin paradisul imaginar , pe care il ascunzi de cand erai copil. Atat de vechi incat puteai sa te astepti sa iti gasesti stramosul, pe acolo, pe strazile imaginatiei tale mirobolante care tind sa se curbeze dupa fiecare halba de bere, din ce in ce mai accentuat. Un cos cu sperante putrede si o ata cu care fiecare-si coase destinul atat de bine stiut.Si totusi, in mod tragic, ata imprumuta miros de tutun ieftin si bere cu alcool cinspe la suta.Locul unde fiecare asteapta ca speranta lui din cosul bogat sa rumeneasca, sa reinvie. Sentimentul acela inaltator cand iti plimbi mainile in parul lui sau al ei. . Bucuria, exaltarea, entuziasmul. Trandafirii de mai, furati, ce ajung din mana-n mana pentru ca fiecare sa simta mireasma ce te incanta pe tine.Lacrimile varsate intr-un mod penibil in toaleta publica, infecta.Vorbele suflate de vant, undeva intre imbratisarile pasionale si rasul isteric. fiorul cu care fredonezi o piesa draga tie. O foaie pe care voi scuipa suflete si entitati. Un principiu de exaltare si un gand pervers de a-si insela destinul si implicit alesul. Gresit? Nu sunt in masura sa decid... Oameni colectionati in mreaja stilului celui mai detasat si libertin mod de a-si trai primaverile...Un sentiment pueril consacrat ce-ti perturba depresiile intr-un mod cum nu se poate mai fericit.Despre cum sa te ineci fumand sentimente. Despre cum sa plangi mult. Sa plangi pana iti seci simturile. Un pumn de vise spulberate deasupra loctiitorilor unor tragedii si o puzderie de sentimente spulberate , spanzurate cu grija de norii aflati deasupra locului cu pricina. Serile furtunoase de despartire. Petalele de trandafir presate in cartile de muzica. Un antic sceptru ce-l va tine fiecare in minte. Ganduri insolente, tineresti..Apoi somnul ce cuprinde spatiul si timpul, iar ieri va fi maine un azi de mult apus.. Si alte zeci de mici detalii cu valoare de epilog :)