Acidulat.


Ma uit in oglinda si, dupa 19 ani de cand ma tot uit, mi se pare ca n-am nicio legatura cu fiinta pe care o vad. Tot nu m-am obisnuit cu ea. Cand eram mica, nu bagam in seama persoana asta, imaginea mea. Cand am crescut, si m-am vazut in film, am avut un soc. Nu, nu eram eu. Si m-am urat, cum spun eu, cauciucul. Apoi am intalnit un om care m-a intrebat: "Dar ce vezi cand te uiti la tine?"
Si am raspuns ca-mi vad toate defectele, toata uratenia, etc.
"Nu stii sa te uiti cum trebuie. Nu trebuie decat sa vezi bucuria din tine; sa stii sa o gasesti." . Replica lui mi-a schimbat viata. M-am acceptat.
In timp ce scriam asta, auzeam comentariile oamenilor... in capul meu: ia uite, ce scrie asta... M-am saturat de ce aud in jur, de toate banalitatile si vulgaritatie. Sunt bolnava de uratenia lumii si de rautatea din lume. De ce uratul are mai mare succes? Nu stiu. Nu pot crede oricum in urat.

Chopin. Da, si asta e adevarat, mi-er dor sa admir pe cineva. Vreau acasa...

Dor de cat de bine era...


Orice as face, nu pot sa inteleg timpul in care traiesc. Si tot incerc, si vad in jurul meu oameni depresivi care si ei incearca sa inteleaga sau sa accepte. Ni se spune tot timpul ca trebuie sa ne adaptam. La ce? Cum sa ma pot adapta la o lume urata si bolnava? Pentru ca ochii mei asa o vad, ca pe o lume pur si simplu bolnava. Nu, nu vreau sa fiu bolnava, nu, nu am cum sa ma adaptez si nu vreau deloc sa ma adaptez. Ar insemna sa ma aliniez la un sistem sau la o existenta sau la o realitate care pentru mine e stricata si nu are decat un singur drum, spre caderea totala. Nu. Mai bine raman pe dinafara, mai bine zbor din cand in cand si ma topesc in cer, mai bine scriu de nebuna cuvinte dupa cuvinte decat sa traiesc in si cu lumea pe care o vad.
Da, ar fi timpul sa ma opresc din lamentarile astea penibile...
Si acum, ce sa mai scriu., ar trebui, de exemplu... M-am oprit, fiindca pentru o clipa m-am vazut din spate cum stau turceste in pat, cu puloverul meu vechi albastru, cu cana de cafea langa pat, cocsata, ascultand muzica veche si scriind.
"O, Doamne, ce dor imi e de bine si de frumos."

Muzica veche, deci frumoasa. De ce tot ce are o istorie si un praf asezat imi place mai mult decat ce sclipeste? E un dat.

Un gest deosebit.


Bucuresti.
Azi in jurul orei 13, ma aflam in metrou, mergend cu treburi spre Centru. La un moment dat pe bancheta din fatamea s-a asezat un domn, nici prea tanar, nici prea varstnic, ce tinea in mana trei trandafiri superbi. Cu un gest deosebit se simplu si o privire blanda mi-a intins un trandafir, al doilea l-a dat colegei de langa mine, iar al treilea, unei mamici cu doi copii.
Gestul atat de deosebit al omului simplu din fata mea m-a paralizat pe moment. Nu mi-a venit sa cred ca in etapa in care am ajuns sa ne jignim unii pe altii din nimica toata, mai pot exista oameni care incearca cu un gest ata de modest si de tandru sa-ti faca o bucurie.
Iti multumesc "om bun" pentru gestul tau, aproape de neimaginat astazi.

Friendship.



Prieteniile nu se măsoară în numărul de telefoane date.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de îmbrăţişări primite.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de ieşiri la băute.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de cuvinte schimbate.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de page-views-uri făcute.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de miştouri făcute împreună.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de copiuţe donate.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de ţigări date.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de chiuluri făcute împreună.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de impresii schimbate.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de critici făcute.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de haine împrumutate.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de complimente făcute.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de cunoştinţe comune.
Prieteniile nu se măsoară în numărul comun de melodii ascultate.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de filme văzute împreună.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de sleepover-uri.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de send file-uri date.
Prieteniile nu se măsoară în numărul de minute petrecute împreună.
Prieteniile se măsoară în zâmbete.

Epilog - growing up sucks


Ma aflu in locul care pentru unii insemna locul unde se pot regasi, locul unde este sinele dansilor plecat, un loc unde picioarele o iau aiurea cand e vorba de dansul vietii. O continua stare de ameteala imbinata cu euforia specifica varstei adolescentine.. Da, cu asta se termina fiecare seara.Si o excursie prin paradisul imaginar , pe care il ascunzi de cand erai copil. Atat de vechi incat puteai sa te astepti sa iti gasesti stramosul, pe acolo, pe strazile imaginatiei tale mirobolante care tind sa se curbeze dupa fiecare halba de bere, din ce in ce mai accentuat. Un cos cu sperante putrede si o ata cu care fiecare-si coase destinul atat de bine stiut.Si totusi, in mod tragic, ata imprumuta miros de tutun ieftin si bere cu alcool cinspe la suta.Locul unde fiecare asteapta ca speranta lui din cosul bogat sa rumeneasca, sa reinvie. Sentimentul acela inaltator cand iti plimbi mainile in parul lui sau al ei. . Bucuria, exaltarea, entuziasmul. Trandafirii de mai, furati, ce ajung din mana-n mana pentru ca fiecare sa simta mireasma ce te incanta pe tine.Lacrimile varsate intr-un mod penibil in toaleta publica, infecta.Vorbele suflate de vant, undeva intre imbratisarile pasionale si rasul isteric. fiorul cu care fredonezi o piesa draga tie. O foaie pe care voi scuipa suflete si entitati. Un principiu de exaltare si un gand pervers de a-si insela destinul si implicit alesul. Gresit? Nu sunt in masura sa decid... Oameni colectionati in mreaja stilului celui mai detasat si libertin mod de a-si trai primaverile...Un sentiment pueril consacrat ce-ti perturba depresiile intr-un mod cum nu se poate mai fericit.Despre cum sa te ineci fumand sentimente. Despre cum sa plangi mult. Sa plangi pana iti seci simturile. Un pumn de vise spulberate deasupra loctiitorilor unor tragedii si o puzderie de sentimente spulberate , spanzurate cu grija de norii aflati deasupra locului cu pricina. Serile furtunoase de despartire. Petalele de trandafir presate in cartile de muzica. Un antic sceptru ce-l va tine fiecare in minte. Ganduri insolente, tineresti..Apoi somnul ce cuprinde spatiul si timpul, iar ieri va fi maine un azi de mult apus.. Si alte zeci de mici detalii cu valoare de epilog :)

Ploaie de toamna


"Ce ciudat e cand ploua, cum unii oameni se ascund, si altii se plimba ca si cum nu ar cadea stropi mari de apa din cer. Eu cred ca celor care se ascund le e frica sa nu li se intinda machiajul. Si mama se machiaza, si mereu il atentioneaza pe tata sa nu o sarute ca i se ia rujul. Da, asta trebuie sa fie."

Un copil de 14 ani, pe o banca in fata casei, se uita la trecatorii grabiti. Cerul era innorat, si stia ca atunci cand e cerul innorat va ploua. Si stia ca atunci cand ploua se intinde machiajul oamenilor, si de aceea ei se ascund.


"Ce ciudat e, cand ploua...de ce oare se ascund toti sub umbrele, nu e ca si cum nu ar face dus acasa dimineata, oare le e frica de apa? Poate e din cauza hainelor. Se uda. Se aduna pe corp si le arata formele. Deci hainele trebuie sa-ti ascunda corpul..."

Avea 14 ani si nu stia prea multe, dar ce stia era o siguranta, o descoperire valoroasa. La varsta asta afli cele mai multe adevaruri s-ar putea spune.

"Interesant cum atunci cand e soare afara poarta toti ochelari ca sa nu-i orbeasca lumina. La scoala ne-a spus ca soarele ajuta plantele sa creasca, si ca soarele da viata. Ei de ce se ascund de el? Mama imi spunea ca pe vremuri era rusinos sa te bronzezi, femeile purtau umbrele pentru soare, pentru ca pielea lor sa ramana alba. Acum, mergem toti la mare si ne facem negri ca un tuci. Acum e sanatos."

Era un copil de 14 ani, termina scoala generala, si inca avea o curiozitate nesatisfacuta in ceea ce priveste obiceiurile oamenilor. Erau destule pe care nu le putea intelege, si avea suficiente intrebari care faceau profesorii sa ii arunce priviri ciudate, si la toate primea invariabil acelasi raspuns : "Lasa ca o sa cresti mare si o sa vezi", zambeau ei impaciuitor.

"Si totusi nu inteleg de ce se ascund ei si de apa si de soare. Sunt unii totusi care se plimba prin ploaie. Ei sunt niste visatori. Mama spune ca or sa creasca. Toti crestem? Cand crestem nu mai visam inseamna. Dar eu as vrea totusi sa visez. Cand visezi poti face orice, poti merge oriunde. Poate cand visezi mergi prin ploaie si nu te uzi, si mergi pe la soare si nu te dor ochii."

Avea 14 ani, era un copil visator, spuneau profesorii. E bine, mai spuneau ei, are imaginatie. Asta e intotdeauna bine, s-ar putea spune.

asa ciudat cum cateva cuvinte insiruite pot spune atat de multe...Pot schimba soarta unui om.Il pot face sa traiasca vesnic.Il pot condamna la moarte.Il pot face fericit sau trist.Cuvantul e totul,e cheia usii ce da spre templul nemuririi...
Si ploua...


Green Day - Wake Me Up When September Ends
Asculta mai multe audio Muzica

Elpis in transcendent


La lumina lunii din reflexia oglinzii realizezi că vrei ceva, simţi nevoia urgentă de ceva, nu ştii ce, dar vrei. Zile întregi, săptămâni ai ştiut că e ceva, dar acum o droaie de molecule încep să-ţi iasă pe suprafaţă, membrele superioare-ţi tremură. Literele carbonizate se scurg făr-de sens pe hârtia gălbejită, iar în firavele tale degete, înroşita sapă îţi pare acum prea grea. Triştii pereţi intraţi în rezonanţă cu gândurile tale ce năpădesc printre neuronii ce se îneacă în materia cenuşie, fac o muzică ce izgoneşte muştele îmbătrânite. Acum şi aerul îţi pare că se pripeşte să îţi asigure plămânii oxigenaţi. Brusc! O clipă divină de claritate devine eternă şi poţi să vezi în tine. Ce vezi? Ştii ce este? E un gol adânc şi profund în fiinţa ta. Un gol ce a crescut cu anii, iar acum stagnează ca să-l poţi studia. Şi tu stagnezi cu spor şi nu mai poţi face nimic chiar dacă acum înţelegi ce a fost şi ce e. Acum vrei să faci ceva, nu se poate. Actualmente totul are o aura cu greutate sentimentală, totul este aparte. Mişcările-ţi par un dans sublim în apă, un dans în care corpul nu se mişcă, ci rămâne pe loc rânjind parcă la ceva ce a fost. Respiraţia îţi este de prisos. Sus şi jos sunt totuna, iar stânga - dreapta sunt noţiuni arhaice. Culorile s-au spălat toate. Albul şi negrul s-au contopit într-o substanţă atonă şi eliptică de formă. Particolele de praf îmbibate de strigâtul trecutului, în aer stau acum uimite de feeria monotonă a momentului. Fotonii înnebuniţi de mirajul esteticii eternităţii uită să mai perpetueze lumina în unghiurile mai ascunse ale elementelor ce formează decorul sepiat. Timpul trece foarte lent, dar îţi place. Te vezi cum eşti înlocuit de un altcineva şi totuşi nu faci nimic. Stai perplex şi încremenit pentru o eternitate suspendat în eterul imens. Trenul de gânduri interne în gară e oprit, a îngheţat şi vatmanul, şi se zdrenţeleşte cu trecerea timpului efemerid. Ani şi ani, secole şi milenii trec prin tine, dar tu tot dispărut rămâi într-un punct fix. Ai fost şi tot crezi că eşti.