Dor de cat de bine era...


Orice as face, nu pot sa inteleg timpul in care traiesc. Si tot incerc, si vad in jurul meu oameni depresivi care si ei incearca sa inteleaga sau sa accepte. Ni se spune tot timpul ca trebuie sa ne adaptam. La ce? Cum sa ma pot adapta la o lume urata si bolnava? Pentru ca ochii mei asa o vad, ca pe o lume pur si simplu bolnava. Nu, nu vreau sa fiu bolnava, nu, nu am cum sa ma adaptez si nu vreau deloc sa ma adaptez. Ar insemna sa ma aliniez la un sistem sau la o existenta sau la o realitate care pentru mine e stricata si nu are decat un singur drum, spre caderea totala. Nu. Mai bine raman pe dinafara, mai bine zbor din cand in cand si ma topesc in cer, mai bine scriu de nebuna cuvinte dupa cuvinte decat sa traiesc in si cu lumea pe care o vad.
Da, ar fi timpul sa ma opresc din lamentarile astea penibile...
Si acum, ce sa mai scriu., ar trebui, de exemplu... M-am oprit, fiindca pentru o clipa m-am vazut din spate cum stau turceste in pat, cu puloverul meu vechi albastru, cu cana de cafea langa pat, cocsata, ascultand muzica veche si scriind.
"O, Doamne, ce dor imi e de bine si de frumos."

Muzica veche, deci frumoasa. De ce tot ce are o istorie si un praf asezat imi place mai mult decat ce sclipeste? E un dat.

2 comentarii:

Jul spunea...

Sentiment asemanator, de aici, de acasa! Nu prea mai pare la fel de ''acasa'' acum.. Ceva lipseste; dar nu ma plang caci stiu ca te gandesti la mine la fel de mult cum ma gandesc si eu la tine :). Pentru ca mi-e dor de tine si pentru ca mereu o sa ai un motiv sa te intorci! Bea cafeaua, inchide laptopul, intinde-te in pat, uita-te la tavan si fa-mi cu mana!

Anonim spunea...

Oana Pellea